Dacă dragoste nu e, nimic nu e!

Intenţia mea de astăzi a fost să scriu un eseu gri. Tern. După acest an dezamagitor, după aceste opţiuni dezamăgitoare, după aceste noi măsuri dezamăgitoare, asta aveam în cap. În cap dar se pare că nu şi în inimă. Pentru că m-am aşezat la birou, am început zeci de fraze şi nu am terminat niciuna. Pur şi simplu inima mea nu mai voia să scrie ce-i dicta mintea.
În ultimul timp (puneţi voi exact cât timp e necesar), ne-am concentrat atenţia şi eforturile doar pe supravieţuire. Dar dacă vrem să rezistăm, să depăşim aceste vremuri şi altele care cu siguranţă vor veni, nu la supravieţuire va trebui să fim atenţi, ci la ceea ce e necesar pentru a trăi cu adevărat! Şi asta nu vine din cap, din minte, vine din inimă. Şi aici, cei pe care conducătorii noştri, naţionali sau locali, îi consideră neesenţiali şi pe care îi închid primii în vreme de restrişte, scriitorii, artiştii, visătorii – sunt mai mult decât esenţiali, pentru că în clipele noastre cele mai întunecate, cele mai grele, ne dau ingredientul cel mai important pentru supravieţuirea speciei noastre: speranţa! Pentru că până la urmă speranţa şi doar speranţa ne va salva şi ne va duce acolo unde avem nevoie să ajungem!
Citeam deunăzi în cartea de mare succes a scriitoarei bieloruse Svetlana Aleksievici “Războiul nu are chip de femeie”, următoarea frază: “În timpul războiului am ajuns să-i iubesc atât de tare pe oameni, că niciodată n-am să pot să nu-i mai iubesc…”
Şi fraza aceasta este rostită de o eroină care a văzut multe şi mari orori în timpul celui de-al doilea război mondial. Poate asta m-a făcut să scriu frazele de mai sus. Sau poate am citit cartea ca să-mi dovedesc mie însămi că încă se mai poate. Pentru că vremurile, vremea, asfaltul, anveloparea, tv-ul, cumetriile, protestele, primăvara târzie, praful, balenele îmi spun exact opusul. Pardon, îmi urlă!

Reportaj de: Ana Hodobet
Aprilie 2021