“Eu din Bucureşti am venit să fac teatru la Râmnicu Vâlcea. Şi la propriu şi la figurat. Fac teatru şi ca regizor, dar şi ca nouă clădire. Maestrul Dinu Săraru s-a bucurat şi m-a felicitat pentru acest proiect. Este un loc frumos aici care are o tradiţie teatrală îndelungată. Aici se face teatru de peste 100 de ani.”
-Cum aţi ajuns de la Bucureşti la Rm. Vâlcea?
-Profesorii mei de la Academia de Teatru şi Film au fost Silviu Purcărete şi Dan Mihu. Amândoi regizori extraordinari. La premierea unei piese a lui Dan Mihu, în 1994, am vrut să-i fac o surpriză şi m-am dus în zona Gării de Nord unde circulau autobuzele Bucureşti-Rm. Vâlcea, m-am urcat într-un autobuz şi am venit la Rm. Vâlcea la teatru. Nu ştiam unde e teatru, nu ştiam oraşul, nu ştiam nimic! Goange Marinescu, care era directorul teatrului, mi-a spus în seara respectivă: “Nu vrei să vii la Rm. Vâlcea să faci un spectacol?”. Şi aşa în 1995 mi-am făcut aici spectacolul de licenţă. Goange m-a angajat ca regizor la Teatrul Anton Pann. Câţiva ani mai târziu a fost concurs pentru ocuparea locului de director, iar din anul 2000 sunt aici. Nu am vrut în mod special să fiu director pentru că mă consider un regizor. Dar am vrut să păstrez direcţia pe care Goange, Purcărete şi Mihu au dat-o teatrului. Şi mi-am propus să lupt pentru două lucruri: să fac o casă a tetrului în Rm. Vâlcea şi să păstrez o linie artistică pe care aceştia au deschis-o şi au promovat-o. Încerc în continuare acelaşi lucru. Am reuşit deocamdată cu construcţia.

Teatrul şi în general cultura nu mai sunt apreciate aşa cum se cuvine. Lumea şi-a pierdut interesul pentru el. Ce soluţie propuneţi pentru acest lucru?
Cea mai importantă soluţie este ca lumea să vină la teatru. Lumea nu vine la teatru şi pentru că Teatrul Anton Pann nu avea o “casă” care să miroasă a teatru. Era puţin o improvizaţie. Mulţi îmi spuneau că nu vin acolo pentru că acolo nu este teatru. În noua clădire sper să vină lumea. Clădirea cea nouă ar putea atrage atât prin aspectul interior, cât şi prin cel exterior. Oamenii ar putea veni din curiozitate. Apoi ar urma pervertirea spre teatru. Clădirea cea nouă vreau să fie un colţ de istorie.

-Sunteţi licenţiat şi în inginerie. Cum aţi descrie saltul aceasta între două domenii atât de diferite?
-Am făcut Politehnica şi am lucrat 15 ani în industria aeronautică, la ROMAERO, în Băneasa. A fost un loc foarte frumos. Am făcut primul avion românesc de pasageri. Era un colectiv extraordinar. Colegii mei ingineri aveau o cultură şi o dispoziţie către cultură cum rar întâlneşti. Pe vremea aceea ne băteam pe biletele la teatru. Lipseam de la servici să ne achiziţionăm cărţi. Am amintiri plăcute din acea perioadă. Plus ocazia de a vizita sediul British Airlines Space de două ori. În anii ’89-’90 industria aeronautică şi-a pierdut din valoare. Foarte mulţi dintre colegii mei au plecat de acolo şi au intrat în lumea business-ului, iar eu m-am apucat să fac teatru.

-Tocmai atracţia pentru cultură v-a determinat să faceţi acest pas.
-Eu am fost un pasionat de teatru în calitate de spectator de când eram elev. Mă bucuram de momentele în care mergeam cu clasa la teatru. Am fost un fan al Teatrului Bulandra din Bucureşti. Acolo mi-am trăit o parte din adolescenţă. Acolo era scăparea mea din lumea rece, gri, acolo unde era căldură. Cultura nu este ceva rece. Cultura ţine de partea spirituală a omului.

-Vorbiţi-mi despre bucuriile şi probleme pe care le întâmpinaţi în această meserie.
-Prima satisfacţie este bucuria de a construi un spectacol. Ceea ce se întâmplă la repetiţii este un lucru minunat. În momentul în care cu actorii, plecând de la un text, descoperi viaţa unor personaje, cum a fost scris textul, reînvii absolut tot. A doua bucurie este faptul că a fi regizor înseamnă că esti propriul tău stăpân. Tu alegi când începi şi când termini programul. Aplauzele sun hrana, în principal, a actorilor. Eu nu sunt tipul de regizor care iese în faţă. Îmi place să rămân “omul din umbră”. De multe ori apar tensiuni între regizori şi actori. Banii ar fi altă problemă întâmpinată. Puţini ştiu că teatrul este o artă scumpă.

-Aţi lucrat cu nume celebre de actori ai tetrului?
-Nu prea am lucrat cu nume celebre. Nu sunt acel tip de regizor. Mie îmi place în special lucrul cu tinerii. Teatrul Antonn Pann are o echipă veche a lui, dar promovează tinerii.

-Cum se înţelege cariera cu familia?
-Trebuie să se înţeleagă. Timp de doi ani am fost soţ, tată, inginer şi student. Aceea a fost cea mai grea perioadă. Acum lucrurile s-au stabilizat. Trăim în vreo 3 locaţii din România, dar nu este simplu. Deja cei doi copii ai noştri au luat-o pe calea artistică. Băiatul va termina în curând Facultatea de Arte din Bucureşti, secţia foto-video, iar fata e în clasa a XII-a la Colegiul Naţional “Mircea cel Bătrân”. Oricât am încercat s-o descurajez, ea vrea să se facă actriţă. Aşa că va da examen la actorie. Face deja parte dintr-un spectacol al Teatrului “Anton Pann”, şi anume “Baltagul”.

-Toată lumea aşteaptă cu sufletul la gură inaugurarea noii clădiri a Teatrului “Anton Pann”. Când vom avea ocazia să mergem la teatru acolo?
-Inaugurarea este pe 25 septembrie. Atunci deschidem porţile noului teatru “Anton Pann”. Este un program de trei săptămâni. Va fi un spectacol de teatru de inaugurare şi pentru că teatrul se numeşte “Anton Pann”, prezenţa lui va fi simţită prin muzica lui. Va veni formaţia “Trei parale” din Bucureşti. A doua zi va veni Radu Berigan cu un spectacol numit “Confesiuni despre artă şi viaţă”. La începutul lunii octombrie va veni la Rm. Vâlcea o trupă de teatru din care vor face parte şi Ion Caramitru şi Mariana Mihuţ. Sper să vină pentru o cântare şi Doru Stănculescu. Sunt un fan al muzicii lui. Acestui program i se vor alătura spectacole din repertoriul teatrul nostru. Toată lumea este invitată.

Interviu realizat de Mihaela Damian
septembrie 2009