La spectacolul de aseară spectatorii au râs, au plâns şi au văzut cu ochii minţii marii actori ai teatrului românesc. Cum aţi simţit publicul vâlcean?
Mi-a fost limpede că mă aflam în faţa unui public cu o certă educaţie teatrală. Am fost pur şi simplu uluit când am aflat că acest oraş de 120.000 de locuitori este posesorul unui teatru nou. La început am crezut că este vorba de restaurarea fostei scene pe care o cunosc de mult timp, dar ajungând aici am constatat cu plăcere că este vorba de un teatru nou, cu dotări tehnice de ultimă oră, de o eleganţă neostentativă, dar premiantă, cu un public care se simţea că a venit cu respect pentru actul teatral. Cum se explică acest fenomen? Am să scriu şi la Institutul Internaţional de Teatru să semnalez acest caz absolut unic. Nu cred că există un teatru în lume la o populaţie de 120 000 de locuitori nou, elegant şi dotat după ultimele cerinţe ale tehnicii moderne. Publicul acesta a fost cândva, din fericire, martorul unui moment de entuziasm al unui grup de actori în frunte cu vechiul meu prieten, Dumnezeu să-l ierte, Goange Marinescu, care au reuşit prin munca lor inteligentă şi plină de talent să atragă imediat locuitorii acestui frumos oraş în sala de teatru, modestă la început. Pot spune că Goange Marinescu a fost un mare animator al teatrului românesc, cu modestie dar cu perseverenţă a făcut ca această trupă să dea spectacole într-un ritm destul de regulat şi să atragă aici de-a lungul anilor regizori de frunte precum Silviu Purcărete, Dan Micu şi Alexandru Dabija.

Vorbeaţi de public. Sunteţi un actor foarte apreciat de către spectatori. Care credeţi că este diferenţa dintre publicul de odinioară şi cel de astăzi?
Este greu să răspunzi la o întrebare atât de complexă când nu ai la îndemână decât o singură reprezentaţie. Dar, vorbind în general, pot să vă spun că, din păcate, cu tot numărul mare de oameni care vin la teatru, nu există acelaşi entuziasm pe care l-am întâlnit de-a lungul lungii mele cariere teatrale. Năvala televiziunii a făcut un rău important spectatorului, nu prin faptul că l-a ţinut în casă, ci prin scoaterea lui dintr-un climat de calitate. Publicul prezent în sala Teatrului Anton Pann a fost pentru mine uluitor în reacţii şi am simţit că este una dintre acele audienţe care nu se jenează să se manifeste printr-o lacrimă în colţul ochilor sau cu un zâmbet. Participă cu toată fiinţa la ce se întâmplă pe scenă şi acesta este un merit extraordinar. Acest frumos sediu cred că îi va prilejui directorului Adrian Roman aducerea în repertoriul teatrului a unor spectacole din ce în ce mai valoroase. Nu am mai fost de mult la Râmnicu Vâlcea, dar mi-a plăcut foarte mult curăţenia, eleganţa oraşului acesta. S-a clădit mult şi inteligent. Iar pentru faptul că are un teatru cu o trupă permanentă îl aşez printre primele oraşe ale tării. Mi se pare admirabilă ambiţia cu care domnul director Adrian Roman a insistat să se facă această bijuterie. Este meritul dânsului şi merită toată lauda pentru ceea ce a realizat.

„Confesiuni despre viaţă şi artă” este, cred eu, o istorie de teatru şi o lecţie de viaţă. Cum s-a născut ideea acestui spectacol?
Ion Caramitru a vrut să reînvie o tradiţie a Teatrului Naţional inaugurată de Ion Marin Sadoveanu a unor conferinţe desfăşurate în fiecare duminică dimineaţă în care personalităţi ale vieţii culturale să atace diferite teme de cultură. Printre cei „chinuiţi” de această iniţiativă am fost şi eu. Ion Caramitru a insistat foarte mult să ţin şi eu o conferinţă. Am rezistat multă vreme, dar până la urmă, când mi-a ajuns cuţitul la os, a trebuit să fac în două zile textul pe care l-aţi urmărit la Râmnicu Vâlcea. E drept că l-am făcut cu patimă şi cu interesul de a comunica nişte lucruri necunoscute publicului actual. Am trăit o vreme în care teatrul era rege, o vreme în care România a dat lumii actori geniali şi am fost atât de fericit că am trăit lângă aceşti oameni încât trebuia să vorbesc despre ei şi să îi fac pe oameni să aibă mult respect pentru oamenii de teatru din România. Ceea ce m-a surprins a fost că oamenii au fost foarte interesaţi de această revelaţie a unui timp pe care nu l-au apucat. Sper că aceste două ore au însemnat ceva important pentru ei.

Vorbeaţi în spectacol despre actori mari care s-au dedicat meseriei lor şi şi-au desăvârşit în permanenţă mijloacele de exprimare artistică. Mai sunt astfel de actori azi?
Nu pot să mai existe asemenea actori pentru că oamenii nu mai au timp să studieze. Tinerii care intră la Universitatea de Teatru sunt din primele luni ale lor acolo chemaţi de televiziuni în tot felul de spectacol îndoielnice şi nu mai au timp să înveţe meseria aşa cum trebuie şi nu mai au nici răbdare pentru aşa ceva. Dacă aş mai preda la Universitate, ceea ce nu-mi doresc, i-aş da afară pe cei care nu au în primul rând pasiune. Pentru un actor este foarte important să lucreze asupra unui rol ani de-a rândul, chiar şi după ce a avut premiera; să caute să îl îmbunătăţească, să îl facă din ce în ce mai convingător. Din păcate nu mai este timp pentru asta, totul se face în fugă. Nu mai este timp de gândire, nu mai este timp de visare.

Atunci cum vă explicaţi că oamenii sunt foarte dornici să meargă la teatru, sa vadă spectacole bune, să viseze?
Pentru simplul motiv că omenirea nu va renunţa niciodată la teatru. Este una dintre acele forme de expresie care îl angajează pe om fizic, aş zice. Sunt convins că dacă printr-un cataclism enorm din întreaga omenire ar rămâne doar trei oameni, doi ar face un spectacol şi al treilea ar privi. Teatrul are deja trei mii de ani şi este încă viu şi puternic, cu toată fantastica dezvoltare a artei cinematografice care a făcut progrese uluitoare în timpul relativ scurt de când a apărut.

Ce înseamnă pentru dumneavoastră teatrul după şaptezeci de ani de carieră şi o viaţă dedicată lui?
Alexandru Mirodan, care a scris câteva piese în care am jucat, a spus despre mine că sunt „omul teatral”. Nu mănânc, nu beau, nu visez decât teatru. Este mai mult decât o pasiune, este o boală pur şi simplu. Dacă vrei să ai satisfacţii deosebite, teatrul îţi cere asemenea dăruiri totale. Eu de dimineaţa până seara nu gândesc decât în termeni teatrali. Citesc tot ce apare în toată lumea ca literatură dramatică. Sunt pur şi simplu „nebun” de teatru. Pe vremea comuniştilor când nu ne puteam informa găseam fel de fel de sisteme de a pune mâna pe piesele noi care se jucau în alte ţări făcând chiar şi lucruri împotriva legii: puneam dolari în plic, spre exemplu. Lucru periculos şi nesigur. Am avut norocul ca într-o vreme în care România era mai izolată decât Albania să se întâmple acel miracol: am fost ales în fruntea mişcării teatrale mondiale. Contactul cu acele personalităţi fantastice m-au ambiţionat şi mai mult să ştiu, să aflu tot, să învăţ mereu. Am cunoscut actori de geniu ca Jean Louis Barrault, Laurence Olivier şi mulţi alţii de care m-au legat prietenii statornice. Toată această viaţă închinată teatrului sută la sută, a făcut să fiu un actor mai deosebit decât ceilalţi. Nu ştiu dacă toţi pot avea această putere de a se concentra numai şi numai într-o singură direcţie. Acest lucru are şi reversul: pretind că mă pricep la teatru dar sunt ignorant în multe alte domenii. Mă uit la fata aceasta care are 24 de ani şi este un fel de secretară a mea care ştie mult mai multe lucruri decât mine, mai învăţ şi eu de la ea. În special istorie, ştie foarte multă. La optzeci de ani am învăţat să lucrez pe calculator şi acum, când mă trezesc, primul lucru pe care îl fac este să intru pe internet ca să aflu ce se întâmplat în seara precedentă la Paris, Londra şi New York, ce spectacole au fost, ce cronici au apărut. Sunt fericit cu calculatorul. Sigur că nu este sănătos, dar pentru un „nebun” de teatru este aur.

Mergeţi la teatru să vedeţi spectacole?
Nu îmi scapă nimic. Merg chiar şi la spectacolele proaste. Am reputaţia unui om cinstit şi îmi pot permite să le spun colegilor mei adevărul în faţă, iar ei acceptă cu plăcere şi, câteodată, chiar cu recunoştinţă. Sunt entuziast în faţa unui lucru deosebit şi mă supăr tare când scena este batjocorită.

Este un lucru pe care vi l-aţi dorit să-l faceţi şi nu l-aţi făcut?
Nu cred că este un lucru pe care mi l-am dorit enorm şi nu am putut să îl fac. Chiar şi atunci când a fost foarte greu, m-am luptat şi până la urmă l-am făcut.

Ce vă doriţi pentru viitor?
(zâmbeşte) Ce poate să răspundă la o întrebare ca asta un om pentru care fiecare zi este un cadou divin? Am o nepoţică care este, după părerea mea, o viitoare actriţă de mare clasă. Are abia zece ani. Mi-aş dori ca măcar începutul ei să îl apuc.

Interviu realizat de Mirela Sandu
cu prilejul prezenţei excepţionale a maestrului Radu Beligan la Teatrul Anton Pann la inaugurarea sediului teatrului unde a prezentat conferinţa Confesiuni despre artă şi viaţă

Râmnicu Vâlcea, 27 septembrie 2009, Terasa Pizzeria OK