Dinozaurii printre noi

Dacă tot a început școala luna aceasta – cu alte și alte schimbări, cu alte și alte provocări, iată și un text legat de niște dinozauri care încă mai străbat holurile școlilor noastre și refuză să accepte că lumea s-a schimbat, se schimbă în fiecare zi și că sala de clasă nu e marea lor proprietate funciară cu robii aferenți!
Textul nu-mi aparține, am dat peste el din întâmplare, nu știu al cui e, știu doar că e real, că mi-a făcut ochii să lăcrimeze și sufletul să ofteze:

Astăzi am tuns doi băieți. Niște băieți de o frumusețe cum rar am întâlnit. Au venit cu mama lor la tuns pentru că băiatul cel mare, după ce a fost mutat anul acesta la altă școală, a fost întrebat de către unul dintre profesori dacă este fetiță… Mai târziu, colegii care au asistat la remarca imbecilă a profesorului nu l-au lăsat să intre în toaletă pe motiv că e doar pentru băieți. Copilul a mers acasă și a plâns toată după-amiaza și a spus categoric că vrea să se tundă. Mama l-a adus la tuns. A plâns fără smiorcăieli in timp ce îi tăiam părul… doar lacrimile îi curgeau ritmic, când dintr-un ochi , când din celălalt, pe obraji. Mama îl întreba mereu dacă e ok. Răspundea demn că… da. După ce am terminat și-a îmbrățișat mama. Au plâns. Fratele mai mic, în jur de 9 ani (cel mare în jur de 12, 13), a spus că și el vrea să se tundă să semene cu fratele lui. Un gest de o noblețe și empatie fără margini, gest făcut fără pretenții și zorzoane. Dacă în tot acest timp am vociferat continuu despre profesori, educație, mentalități, când cel mai mic a făcut asta am amuțit. L-am tuns, într-o liniște deplină ca și cum asistam la cea mai sfântă taină.
Învățați, dragi profesori, empatia, bunătatea. Cred că meseria de profesor este o vocație, nu poate oricine să fie un dascăl bun doar pentru că a făcut studii de specialitate. La fel ca meseria de preot, de medic…
Prin ochii copiilor vedem bunătatea infinită, îl vedem pe Dumnezeu (sau cum îl numește fiecare).

Articol de: Ana Hodobet
Spetembrie 2022