„Există două femei în fiecare femeie…”

Una dintre ele este tristă. S-a departat de mult timp de natura sa instinctuală. Se simte mică și neputincioasă, lipsită de forță. Este vlăguită și secată de însuflețire. Are aripi, dar nu dă din ele. Nu a mai zburat de mult și îi este frică. Șovăiește adesea. Are gâtul uscat. Tresare și se cutremură. Este înțepenită și indiferentă chiar dacă uneori își iese din minți. Sentimentele îi sunt surde. Simțirea amorțită. Imaginația confuză. Nu are curaj și ochii ei care scurtează în jur sunt speriați sau indiferenți de atâta neînsuflețite. Această femeie e speriată. Își ascunde expresivitatea și puterea de creativitate ca pe un păcat. Se rușinează fiindcă ar putea mai mult. Această femeie oscilează și se simte încătușată. Captivă în propriul trup, în propriul suflet. Captivă în trupurile altora, în ideile altora, în restricțiile culturale, într-un rol pe care se spune că fiecare femeie trebuie să îl urmeze.
Această femeie se simte de multe ori neîmplinită și nefericită. I-au spus alții că are limite și limita s-a dovedit a fi totul. Această femeie se teme să vorbească pentru ea însăși. Să își ia apararea, să vorbească în numele ei. Această femeie nu acționează pentru că se teme. Se teme că ar judeca-o alții și se teme și de propria judecata. Cel mai mult. Pentru că a uitat cine este…
Este femeia care a uitat să alerge, este Femeia Domesticită….
Cealaltă femeie este vie, sălbatică, materie brută, frumusețe și brutalitate în stare pură, este instinctivă până în măduva oaselor. Vrea să alerge, să simtă vântul libertății fluturându-i pletele. Această femeie aleargă, aleargă și pe măsură ce aleargă se simte una cu alergarea sa. Simte însuflețirea. Își ascultă glasul și le permite și celorlalți să îl asculte. Această femeie dansează cu oamenii și cu lupii. Are o mie de ochi, ochii intuiției și ai instinctelor, dincolo de care privește lumea și lumea o privește prin ei. Este plină de forță și forța ei se manifestă creativ, descătușat, lipsită de inhibiții. Această femeie este nespusă încă…
Dacă nu are încotro, nu ezită să muște… Nu îi este rușine să se apere sau să-i apere pe cei la care sufletul său salbatic își cauta îmblânzirea. Această femeie s-a conectat la frumusețe, la libertate, la sălbăticie. Așa sălbatică și neîmblanzită cum este, este splendidă, este blândă, este mai feminină ca niciodată. Această femeie este conectata în permanență la natura sa instinctuală. Nu a permis și nu și-a permis să fie captivă, nu se jenează de simțurile ei… Nu își ascunde simțirea și nu îi este rușine să afirme că arde de dorință.

(Clarissa Pinkola Estes, „Femei care aleargă cu lupii”)
Rubrica de: Ana Hodobetz