Când şi de către cine v-au fost descope-rite abilităţile?
Habar nu am când a început totul. Cred că încă de când eram copil. Acest lucru s-a întâmplat pentru că am văzut în jurul meu că tatăl meu picta cruci. De altfel, l-am văzut pe unchiul meu care era student sau terminase Facultatea de Arte şi venea acasă şi picta peisaje statice şi făcea caricaturi vecinilor noştri. Nu mi-am pus niciodată întrebarea dacă mi-am descoperit singur vocaţia. Nu am făcut decât să mimez ceea ce se întâmpla în jurul meu. Ceilalţi au văzut că am talent.
V-aţi gândit vreodată să faceţi altceva?
Niciodată nu m-am gândit că o să fac altceva decât ce am văzut la tatăl meu şi în primul rând la unchiul meu, pentru că tatăl meu nu avea profesie de pictor, ci picta pentru a ne întreţine pe noi. Picta troiţe pentru fântâni, chiar troiţe de morţi.
Deci este ceva genetic?
Da, este o moştenire genetică de care mă bucur.
Să înţeleg că modelul urmat a fost mai mult cel al unchiului, decât cel al tatălui?
Modelul uman a fost indiscutabil modelul tatălui meu, iar modelul artistului a fost modelul unchiului meu.
Este un anumit domeniu în care vă puteţi încadra operele? Sau sunt domenii diverse?
Eu aparţin unei categorii de artişti care nu sunt inspiraţi în mod direct de natură, dar sunt influenţaţi în mod obligatoriu de ea. Genul de artă pe care îl practic, genul despre care unii critici spuneau că ar fi gestualism sau expresionism de tip abstract, este un gen de artă mai greu înţeles de către marele public de artă.
Care este sursa dumneavoastră de inspiraţie?
Motivele din care îmi extrag inspiraţia pot fi şi motive figurative, dar care nu sunt obligatoriu şi în natură, deşi atunci când facem o fotografie macro asupra unui detaliu din natură ne dăm seama că acolo este un univers pe care noi nu îl vedem, dar care face parte din existenţa noastră. Acum sunt influenţat de arhetipul dealului care înseamnă ceva între jos şi sus. Este graniţa între figurativ şi non-figurativ. Lumea pe care o descriu eu acolo este o lume care este într-o continuă mişcare ca şi particulă din univers, cu materiale şi forme esenţiale.
Aţi încercat şi alte joburi?
Am avut o tentativă în clasa a şaptea, când mi-am descoperit o pasiune pentru electrotehnică. Eram înnebunit după aparatele vechi, pe care le demontam. Eram practic fascinat de aceste lucruri, dar nu m-a ţinut foarte mult pentru că a descoperit unchiul meu (care mi-a fost şi profesor) şi “m-a adus pe calea cea bună”. Pe moment l-am urât pentru lucrul acesta, dar mai apoi lucrurile au decurs de la sine pentru că am urmat cursurile Liceului de Artă de la Piteşti. În perioada aceea care este într-o continuă mişcare ca şi particulă din univers, cu materiale şi forme esenţiale.
Aţi încercat şi alte joburi?
Am avut o tentativă în clasa a şaptea, când mi-am descoperit o pasiune pentru electrotehnică. Eram înnebunit după aparatele vechi, pe care le demontam. Eram practic fascinat de aceste lucruri, dar nu m-a ţinut foarte mult pentru că a descoperit unchiul meu (care mi-a fost şi profesor) şi “m-a adus pe calea cea bună”. Pe moment l-am urât pentru lucrul acesta, dar mai apoi lucrurile au decurs de la sine pentru că am urmat cursurile Liceului de Artă de la Piteşti. În perioada aceea cine urma un liceu de artă era “un ales”.
Ce pasiuni are pictorul Gheorghe Dican?
O mare pasiune a mea este fotbalul. Era cât pe aici să mă fac fotbalist. Am jucat fotbal până la 30 de ani. Am fost vârf de atac. Cred că eram bun. Eram leneş în teren, dar ştiam să mă aşez acolo unde venea mingea. De fapt, asta e principala calitate a unui atacant. O altă pasiune este cititul. Mi-a plăcut să citesc foarte mult. În copilărie am citit tone de cărţi. Ce-i drept, mi-ar fi plăcut să fac şi sculptură. În urmă cu 10 ani m-am apucat să fac vitralii. Cu grafica şi listările de cărţi am cochetat foarte multă vreme, dar până la urmă tot pictura a rămas pe primul loc.
Ce părere are familia dumneavoastră despre cariera pe care o aveţi? Presupun că aveţi copii. Vă moştenesc?
Da, am doi copii. Soţia mea e economist. Fiica mea va fi tot economist, iar fiul meu a terminat Facultatea de Inginerie. Din fericire pentru ei nu mă moştenesc. Spun asta, deşi mie mi-ar fi plăcut ca măcar fiica mea să urmeze această cale, chiar dacă nu ar fi avut mare talent în pictură, dar cu siguranţă pe linia criticii de artă ar fi avut ceva aplecare. N-a fost să fie. E treaba lor. Probabil că nepotul din partea fratelui meu ma va moşteni şi va rămâne talentul în familie. El e extrem de pasionat de pictură.
Făcând o comparaţie între prezent şi trecut, cum stăteau lucrurile atunci? Eraţi văzut altfel în societate? Sau se purtau diferit cu dumneavoastră pentru că eraţi un artist?
Atunci când am ajuns la Liceul de Artă din Piteşti eu, un băiat venit de la ţară, de la Cernişoara, nici nu ştiam pe ce culoare a semaforului să trec strada. Am fost privit cu neîncredere, cu un uşor dispreţ de către colegii mei care terminaseră Şcoala Generală de Arte Plastice. A trebuit să concurez cu ei pe 30 de locuri, fiind 4-5 elevi pe loc. Evident că nimeni nu mi-ar fi dat vreo şansă. Am luat al nouălea, iar când s-a dat examenul de treaptă deja lucrurile s-a schimbat, pentru că am ajuns primul.
Pe vremea aceea era foarte greu să termini o facultate. În cazul dumneavostră cum au stat lucrurile?
Poveştile şi greutăţile au urmat după liceu, pentru că în perioada aceea locurile la facultate erau foarte puţine. Erau 4 locuri. Şi aşa se face că facultatea mi-am terminat-o, cu greu, mult mai târziu. La Spiru Haret am terminat specializarea Pedagogie-desen, după aceea mi-am făcut diferenţele la Facultatea de Arte la Timişoara şi acum trec în anul 2 la masterat la Timişoara, masterat tot în pedagogie-desen, urmând ca anul următor să mă înscriu la doctorat în acelaşi domeniu la Cluj.
Vreţi să profesaţi în învăţământ?
Nu, nu vreau să profesez în învăţământ. Îmi place mult mai mult să lucrez în muzeu. Sunt muzeograf la Muzeul de Artă din Vâlcea.
Ca orice artist, trebuie să aveţi o piesă favorită.
În ceea ce priveşte pictura, piesa de suflet este cea pe care o s-o pictez în curând în Serbia. Şi din punct de vedere al practicianului în domeniul sticlei îmi place să cred că Biblioteca Judeţeană este o mare realizare. Sunt momente când descopăr că o anumită lucrare dintr-o anumită perioadă îmi place foarte mult şi poate că a doua zi nu-mi mai place. Sunt un perfecţionist şi consider întotdeauna ceva mai bun. Acesta este motivul pentru care nu pot fi foarte îndrăgostit de o anumită lucrare astăzi, pentru că mâine este posibil să fiu îndrăgostit de alta. Nu-mi place să rămân plafonat şi încremenit în propriile mele proiecte. Mă gândesc întotdeauna la ceea ce voi face mâine, la ceea ce voi crea mâine.
Care este cea mai veche operă a dumneavoastră? Aveţi cumva de la începuturi, de pe vremea copilăriei?
Mi-am descoperit perioada aceasta câteva desene din perioada anului întâi de liceu. Erau rătăcite undeva. Am aflat că o fostă profesoară a mea de la Piteşti avea câteva desene pe care le folosea ca material didactic la Liceul de Artă din Pteşti. În rest, cele mai vechi lucrări pe care le mai am sunt din anii ’80, dar foarte puţine. Asta nu înseamnă că nu am lucrat foarte mult.
Dar cea mai recentă?
Sunt nişte desene în miniaturi. În schimb, sunt convins că în perioada taberei din Serbia voi lucra destul de mult. Sunt hotărât să fac câteva peisaje din zona respectivă. E adevărat că una dintre lucrările pe care le las din tabără trebuie să fie neapărat cu Dunărea, în zona cazanelor.
Care sunt planurile dumneavostră de viitor? Ce surprize ne rezervaţi?
Deocamdată mă pregătesc să plec într-o tabără de pictură în Serbia. În luna septembrie am, împreună cu sculptorul Vasile Soponariu, o expoziţie la Buşteni. Este posibil ca în toamna acestui an să plec în Olanda cu o expoziţie, tot împreună cu acest sculptor. Şi aştept cu nerăbdare cartea pe care cunoscutul scriitor român, care trăieşte în diaspora, la Paris, George Astaloş, o s-o tipărească în toamna acestui an şi care se intitulează Etic şi Estetic, o antologie de poezie care este ilustrată în totalitate cu lucrările mele. Este o carte care apare în ediţie de lux şi pe care o aştept cu mare nerăbdare. Acesta este cel mai important premiu din viaţa mea.

interviu
realizat de

Mihaela Damian
August 2009